Intr-un vis lucid asistam la moartea unei fiinte umane, eram parca in acelasi timp cel care murea si cel care observa totul, intr-un mod lucid, de undeva din afara evenimentelor. Aflat si-n postura de observator, neimplicat si total detasat, eram constient de faptul ca visez. In postura de participant si actor in vis ma simteam murind. Toate legaturile din orizontul meu cunoscut se dizolvau usor. Pe masura ce ma pierdeam ca fiinta umana ma apropiam de o lumina intensa, foarte consistenta, stiam ca este Dumnezeu in toata splendoarea Sa. El reprezenta pentru mine Dorinta initiala a vietii mele si, la final, implinirea ei intr-un mod in care convergea totul.
 
Simteam un indemn interior sa ma cufund si sa ma pierd cu totul in acea Lumina, ca o ultima realizare...
 
Nu puteam intelege pe atunci care era rostul Observatorului, al Visatorului si cine era El, ce rol are in desfasurarea actiunii, cine era cel care murea impreuna cu dorinta initiala a vietii. Care era relatia intre dorinta, implinirea ei, posesia obiectului dorit si pierderea interesului fata de el, si care era sensul abandonului? Starea interioara fara de dorinta ma arunca in postura de Observator indiferent in care parca pierdeam ceva... Dorinta dinaintea oricarei dorinte era dorul de Dumnezeu, implinirea ei era realizarea suprema?